Într-un fel, pot spune că m-am născut în teatru. Părinții mei jucau pe scena Teatrului Național din Târgu-Mureș, iar eu am crescut printre repetiții, spectacole, cabine, decoruri și oameni care trăiau prin și pentru scenă. Înainte să înțeleg ce înseamnă teatrul, îl respiram deja.

Am studiat pianul timp de doisprezece ani, apoi dreptul, dar teatrul a rămas mereu locul spre care m-am întors. Întâlnirea cu regia a venit ca o recalibrare firească a drumului meu. Am fost format de oameni care mi-au schimbat felul de a privi scena și actorul, iar întâlnirile pe care am avut șansa să le am mi-au reaprins definitiv nevoia de a crea teatru.

Din 2022 sunt regizor artistic în cadrul Companiei Liviu Rebreanu a Teatrului Național Târgu-Mureș, fiind responsabil atât de realizarea spectacolelor cât și de formarea și perfecționarea profesională a trupei.

Mă interesează teatrul care pătrunde în arhitectura interioară a omului: iubirea, frica, regretul, destinul, memoria și acele clipe fragile în care viața poate lua o altă direcție.

Cred într-un teatru uman, organic și curat.

Pentru mine, totul începe de la actor și de la adevărul situației. În secunda în care spectatorul se simte mințit, l-am pierdut. De aceea caut, înainte de orice formă, înainte de orice imagine, acel punct viu în care actorul crede cu adevărat ce i se întâmplă. Nu mă interesează efectul gol. Nu mă interesează decorul care doar impresionează. Mă interesează clipa în care forma scenică se naște dintr-o nevoie interioară reală.

Lucrez mult cu detaliul, cu subtextul, cu gândul care nu se spune, dar care trebuie să existe. Mă preocupă felul în care o tăcere, o pauză, o privire sau o respirație pot deveni acțiune. Cred că în spatele fiecărei replici trebuie să existe o viață interioară, iar regia are datoria de a o face perceptibilă fără să o explice inutil.

Îmi place să construiesc lumi scenice în care imaginea, lumina, muzica, spațiul și tehnologia nu sunt adăugate peste actor, ci lucrează împreună cu el. Tehnologia mă interesează doar atunci când potențează emoția, când deschide o fereastră către subconștient, nu când înlocuiește prezența vie.

Mă interesează personajele aflate în fața destinului: oameni care iubesc, regretă, se tem, se pierd, încearcă să repare ceva sau descoperă că unele lucruri nu mai pot fi schimbate. În spectacolele mele caut tocmai această tensiune dintre libertate și inevitabil, dintre ce alegem și ce pare deja scris.

Nu cred în coincidențe. Cred că fiecare întâlnire, fiecare text, fiecare actor și fiecare proces de repetiție vin cu o formă de necesitate. Regia, pentru mine, înseamnă să descopăr acea necesitate și să o transform într-o experiență vie pentru spectator.

Sunt doctorand în Teatru și Artele Spectacolului, cu tema de cercetare „Monologul: de la monolog interior la expresie scenică". Cercetarea mea pornește de la nevoia de a înțelege cum poate fi transformat gândul interior al personajului într-un act scenic viu, vizibil și comunicabil. Mă interesează felul în care monologul nu rămâne doar confesiune sau introspecție, ci poate deveni acțiune, relație, tensiune dramatică și dialog indirect cu spectatorul.

Această preocupare teoretică vine direct din practica mea regizorală. În spectacolul Strania viață a lui Anthony Steadman, am dezvoltat conceptul de monolog digital, încercând să dau formă scenică gândurilor nerostite ale protagonistului prin proiecții video, sunete procesate și spații virtuale. Am căutat ca tehnologia să nu fie un artificiu, ci o extensie a gândului scenic, o modalitate prin care spectatorul să pătrundă mai adânc în intimitatea personajului.

Formarea mea include studii de licență și masterat în zona artelor spectacolului, precum și studii de drept, experiență care mi-a oferit o perspectivă aparte asupra conflictului, responsabilității, relației dintre individ și comunitate și mecanismelor prin care oamenii își negociază libertatea. Am participat la workshop-uri coordonate de artiști și teoreticieni precum Declan Donnellan, Patrice Pavis și Ben Harrison, experiențe care au contribuit la felul în care înțeleg astăzi actorul, spațiul și construcția scenică.

În activitatea mea artistică și pedagogică, cercetarea nu este separată de scenă. Ea pornește din repetiție, din observație, din întâlnirea cu actorul și din întrebările care apar în proces. Pentru mine, teoria devine cu adevărat importantă doar atunci când se întoarce pe scenă și ajută la construirea unui spectacol viu.